Una este să îți fie frică de mânia lui Dumnezeu și cu totul altceva este ”frica iubirii,” adică să fi atent și grijului să nu greșești față de Acela pe care îl iubești. Cu alte cuvinte, acela sau acea care iubește cu adevărat are o grijă deosebită să nu îi facă nici un rău, fără voia sa, aceleia sau aceluia pe care îl iubește. Această grijă, impropriu denumită frică, se aseamănă de departe cu frica, având în comun cu ea dorința de a nu greși, dar se deosebește fundamental de frică. Motivația este cu totul alta și anume în primul caz, cel sau cea care are frică, în sensul comun al termenului, se gândește mai mult la sine și grija sa este îndreptată către propria persoană și anume către dorința ca propria persoană să nu aibă nimic de suferit. Este o grijă egoistă, bazată pe preponderența iubirii de sine spre deosebire de cel de al doilea caz, în care accentul cade pe dragostea pe care o purtăm lui Dumnezeu și care ne face să ne gândim la ce trebuie să facem pentru ca să fim de partea Lui.
Același principiu se aplică și în relația dintre noi și Dumnezeu. Dacă ne este frică de Dumnezeu deoarece El este o ființă extrem de puternică care în final ne poate face nu doar mult bine, dar și mult rău și avem grijă să îi intrăm în voie, pentru a nu fi pedepsiți suntem motivați de grija față de noi, nu de grija față de El. Dacă însă, dorim să facem voia lui Dumnezeu, în deplină libertate, deci în afara oricărei constângeri, bazată pe frică, căci credem că această voie este bună, chiar cea mai bună și dorim să nu îl întristăm pe El, chiar dacă El ne înțelege și nu ne pedepsește, acest lucru dovedește o atenție deosebită o tandrețe și o delicatețe specială, la adresa Lui. Aceasta înseamnă de fapt dragoste față de Dumnezeu și nicidecum teama nedeslușită că vom arde în iad, din cauza păcatelor noastre. Cei mai mulți nici măcar nu își imaginează ce ar putea să fie iadul, ci au o idee inoculată de alții, în legătură cu acest subiect. Ei nu doresc să ajungă în iad și de aceea se chinuie să facă voia lui Dumnezeu, dar mulți nu reușesc, căci nu poți să iubești din obligație, manipulat sau forțat de către instituțiile bisericești.
Pocăința de frica iadului este tot una cu nimic căci ea poate duce la o formă de evlavie și ascultare de nevoie, în relația cu Dumnezeu, dar scapă din vedere un element esențial și anume libertatea omului, alegerea liberă a propriului destin. Frica de mânie ne împiedică să fim liberi, adică alegerea noastră nu este determinată de o selecție proprie a unor valori, ci este impusă din afară și condiționată de un mare rău, care urmează să ni se întâmple. Ce libertate de a crede sau a nu crede în Dumnezeu sau ce libertate de a îl urma sau nu pe El este aceea în care dacă nu credem sau dacă nu îl urmăm pe El suntem amenințați cu un rău veșnic? Mie nu prea mi se pare că este vorba despre o reală libertate, în acest caz, ci este vorba, mai degrabă, despre impunerea sub pedeapsă, a unei anumite conduite. Unde mai este liberul arbitru, dacă în realitate nu alegi că așa crezi că este bine, ci iei decizii bazate pe teama de a nu suferi consecințe ne dorite? Ce liber arbitru este acela în care, pentru ca să nu arzi în iad, te lupți din răsputeri să fi Creștin, dar nu poți să fi, fiindcă nu îl iubești pe Dumnezeu? Apostolul Ioan ne spune foarte elegant că cine nu iubește nu a cunoscut pe Dumnezeu, căci El este dragoste.
7 Preaiubiţilor, să ne iubim unii pe alţii; căci dragostea este de la Dumnezeu. Şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu.
8 Cine nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste.
Libertatea adevărată este atunci când, cunoscând și binele și răul, alegem binele din convingere, pentru frumusețea lui, pentru valoarea lui, pentru dreptatea lui și pentru că binele este născut din dragoste. O decizie care nu este luată, în mod liber, nu este o expresie a celui sau celei în cauză, ci exprimă condițiile în care respectiva persoană a luat acea decizie.
Există mulți oameni care nu calcă legile unei societăți deoarece ei sunt convinși că aceste legi sunt bune și că ele trebuie respectate de toată lumea. Ei nu se gândesc la o eventuală pedeapsă, care să îi descurajează să le încălce. Dimpotriva, acești oameni ar fi gata să sufere orice consecințe negative pentru a apăra aceste legi, în cazul că ele ar fi încălcate. Există și oameni, care la prima ocazie, încalcă principiile și legile care guvernează o anumită societate, atunci când interesele lor o cer. Ei nu fac lucrul acesta, în mod curent sau cu ușurință, deorece le este teamă de consecințele, pe care legile societății le prescriu, dar când sunt tentați să o facă ei își asumă riscuri și pierd orice respect față de valorile, pe care aceste legi le întruchipează. Așa este și în relația cu Dumnezeu. Dacă suntem convinși că dragostea este o valoare care merită respectată și protejată, nu vom încălca, cu nici un preț, principiile lui Dumnezeu, deoarece ele sunt concretizate în legea iubirii divine. Este dragostea, care presupune sacrificiul de sine, valoarea supremă pentru noi? Dacă da, atunci suntem Creștini autentici și dacă nu, aceasta înseamnă că mai există încă elemente, care ne despart de Dumnezeu.
Dragostea este valoarea supremă, din punctul de vedere al lui Dumnezeu și pentru ea merită să ne dăm chiar și viața. În cazul că suntem convinși de acest lucru, nu doar că nu vom face nici un rău nimănui, adică nici un păcat, dar chiar mai mult, vom milita pentru respectarea acestui principiu, al cărui garant este chiar Dumnezeu. Dragostea este împlinirea Legii lui Dumnezeu. (Romani 13; 8-10) Nu se mai pune problema de pedeapsa, care ne așteaptă, dacă nu ascultăm de Dumnezeu, dimpotrivă, suntem gata să suportăm orice pedeapsă, chiar moartea, pentru ca principiul fundamental al lui Dumnezeu să triumfe. Dumnezeu este dragoste și cine nu iubește nu l-a cunoscut pe El. Din acest motiv, trebuie să avem același gând, pe care îl avea și IIsus (Iisus).
1 Deci, dacă este vreo îndemnare în Hristos, dacă este vreo mângâiere în dragoste, dacă este vreo legătură a Duhului, dacă este vreo milostivire şi vreo îndurare,
2 faceţi-mi bucuria deplină şi aveţi o simţire, o dragoste, un suflet şi un gând.
3 Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din slavă deşartă; ci, în smerenie, fiecare să privească pe altul mai presus de el însuşi.
4 Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci şi la foloasele altora.
5 Să aveţi în voi gândul acesta care era şi în Hristos Isus (Iisus):
Nu îl putem înțelege pe Dumnezeu, decât în procesul practicării învățăturilor lui IIsus (Iisus) și cine spune că îl urmează pe El, trebuie să trăiască și el sau și ea, cum a trăit IIsus (Iisus). Ce s-ar întâmpla dacă am trăi într-o societate, în care nu ar exista nici o lege scrisă, dar în care fiecare ar iubi pe celălalt ca pe sine însuși sau ca pe sine însăși? Nu ar mai exista cod penal, cod civil, etc., ci fiecare s-ar lupta să îl facă fericit pe cel sau pe cea de lângă el sau de lângă ea și ar avea grijă să nu le lezeze cu nimic interesele legitime și drepturile de ne tăgăduit. Chiar mai mult, nici nu ar mai exista ideea de drepturi și obligații, deoarece fiecare ar trăi cu scopul de a îl face fericit pe celălalt sau pe cealaltă. O astfel de societate pare a fi o utopie, un ideal irealizabil, dar este Împărăția lui Dumnezeu și toți cei născuți din nou, adică născuți din El, trăiesc deja în ea, căci Împărăția lui Dumnezeu este înăuntru nostru. (Luca 17; 21) Numai cine îl iubește pe Dumnezeu îl cunoaște și îl înțelege pe El. Cum ar putea cineva să nu iubească chiar dragostea, adică pe Dumnezeu care este dagoste? Dumnezeu nu este pedeapsă, nu este autoritate impusă, El este un tărâm, mai mult chiar, un univers al iubirii în care ne putem găsi liniștea.